Rămășițele Zilei este romanul care l-a consacrat pe Ishiguro, scriitorul de origine japoneză naturalizat britanic. Protagonistul romanului este James Stevens, un majordom de clasă înaltă care, pentru prima dată în mulți ani, își ia concediu pentru a-și da rendez-vous cu o fostă colegă – iubirea vieții lui, rămasă neîmplinită.

 Pe parcursul călătoriei spre celălalt capat al Angliei, unde aceasta s-a stabilit după căsătorie, Stevens deapănă amintiri din perioada de glorie a casei unde cei doi lucraseră împreună. Între episoade memorialistice, protagonistul zăbovește asupra subiectului profesiei sale, încercînd să identifice calitățile unui majordom de excepție.

Concluzia lui este că un majordom bun are demnitate – capacitatea de a face abstracție de propriul eu de dragul rolului de majordom. Acest răspuns îl flatează pe Stevens, care în toate aspectele vieții a fost mai întîi de toate un majordom: servește la un dineu oficial în timp ce tatăl său este pe moarte și se abține să judece antisemitismul stapînului său pentru că asta i-ar depăși atribuțiile. Femeia de care este, fără îndoială, îndrăgostit nu are alt nume decît formula de politețe 'd-ra Kenton'. Stevens nu vorbește niciodată de acest sentiment, deși e limpede că certurile și tensiunile dintre cei doi, întotdeauna pe motive profesionale, maschează gelozii și supărări de îndrăgostiți. Într-un acces de teribilism d-ra Kenton acceptă o propunere matrimonială și își anunță demisia, iar Stevens nu face nimic pentru a o opri. Ani mai tîrziu ea îi scrie că este pe cale să divorțeze, iar el merge să o vadă, și acum sub un pretext pur profesional.

Aflîndu-se la final de carieră, Stevens își pune la îndoială valorile cărora le-a fost loial dintotdeauna. Oare disciplina stoică a majordomului are sens în absența unei cauze care s-o justifice? Oare sarcinile de majordom îndeplinite cu o migala obsesivă își au rostul în absența unui scop căruia sa-i servească? Și acea demnitate cu care se mîndrește Stevens, este ea oare o virtute în sine sau doar o exacerbare a unei reguli de disciplină? Farmecul romanului constă în a nu da răspunsuri univoce. Stevens este adesea prea zelos, inautentic și mai ales comic, dar Ishiguro nu ne permite să-l ridiculizam complet, ca pe un fanfaron. Pledoariile lui Stevens își păstreaza parțial forța de convingere, chiar și în lumina dezvăluirilor dinspre finalul cărții. Un superb portret psihologic, plin de tensiuni și întrebări ce rezonează dincolo de biografia unui majordom.